In 1953 profesorul A.W. Phillips a publicat un studiu despre evolutia pe termen lung a preturilor si locurilor de munca din economia britancia, in care se facea cunoscuta o corelatie  inversa intre ambele variabile, la inflatie mai mare mai mic somaj, ce se putea ajusta la o curba descrescatoare. Curba lui Phillips nu descria functii teoretice care sa faca corelatia logica intre cele doua variabile implicate; era doar constatarea unui fapt si reprezentarea lui plastica.

Curba lui Phillips s-a popularizat rapid din diferite motive. Pe de o parte rezulta stabila cu paradigma keynesiana dominanta in epoca, in functie de care inflatia s-ar produce doar in situatiile de cerere agregata mare si somaj 0. In plus, in anii saizeci datele referitoare la somaj si inflatie in principalele tari occidentale s-au ajustat cu destula precizie la o astfel de curba. Dar principala cauza a popularitatii sale a fost poate utilitatea in explicatia politicienilor si votantilor ca exista un moment pentru politicile expansive si un moment pentru politicile stabilizatoare si ca nu se putea indeplini pretentia de a atinge o lume perfecta cu rate ale somajului si inflatiei egale cu zero.

Dar in anii saptezeci lumea s-a schimbat. Ratele de inflatie si somaj au inceput sa creasca paralel cu disparitia din graficele statistice a curbei lui Phillips. Fenomenul de  stagflatie, stagnare si inflatie, nu incapea in schemele keynesiene. Noile fenomene economice cereau noi si diferite explicatii.

Monetaristii, prin intermediul mebrului lor cel mai cunoscut, profesorul Milton Friedman, au propus modelul care s-a chemat curba lui Phillips pe termen lung. Curba lui Phillips, a argumentat, nu este stabila ci se deplaseaza drept consecinta a ajustarilor previziunilor agentilor economici. Orice incercare din partea guvernului de a creste angajarile va avea succes doar pe termen scurt, dar provocand deplasari ale curbei lui Phillips. Curba lui Phillips pe termen lung. Pare sa existe o rata naturala a somajului, si tot ceea ce se incearca pentru a o reduce este condamnat la esec pe termen lung.

Teoria asteptarilor rationale vine si introduce mai mult pesimism in aceasta problema. Daca agentii sunt capabili sa prevada consecintele politicilor economice si   sa-si adapteze imediat comportamentul la acestea, cresterea inflatiei ar fi imediata. Politicile expansive nu ar avea succes nici macar pe termen scurt.

Chiar tinand cont de aceste limitari in politicile expansive, intotdeauna se vor putea lua masuri de crestere a angajarilor care, dupa modelele pe care le-am studiat, elimina sau imblanzesc dificultatile in gasirea de lucru si faciliteaza ajustarea dintre oferta si cererea de munca.

Pentru reducerea somajului fractionar si eliminarea problemelor puse de modelul  cautarii de lucru, o masura elementara trebuie sa constea din organizarea unui sistem de birouri de angajare care sa functioneze eficient, cu fisiere organizate intr-o forma care sa usureze cautarea rapida a postului celui mai adecvat fiecarui muncitor si celui mai potrivit lucrator pentru fiecare loc. Pentru a solutiona somajul structural, sunt necesare masuri care sa faciliteze mobilitatea spatiala si functionala a lucratorilor. Mobilitatea spatiala este impiedicata in principal de preturile mari ale locuintelor si chiriilor care dezarmeaza migrarea interioara. Mobilitatea functionala cere organizarea unui sistem educativ cu o formare profesionala adaptata necesitatilor intreprinderilor si care sa fie suficient de flexibil pentru a se adapta la evolutia rapida a tehnologiei. 

Cresterea cererii de muncitori se poate dobandi prin masuri fiscale care sa reduca costurile salariale pentru companii, reducand si contributiile obligatorii la asigurarile sociale (care ar trebui sa fie substituite de veniturile statului), subventionand si contractarea de lucratori care in anumite circumstante ar putea fi mai putin eficienti, mai putin potriviti, tineri la primul lor loc de munca. Flexibilitatea locurilor de munca, autorizand contracte temporale si facilitand concedierile, presupune astfel ieftinirea costurilor de munca ale intreprinderilor chiar cu costul precaritatii postului. 

In final rezulta a fi multi partizanii traditionalelor masuri keynesiene de crestere a cererii agregate prin intermediul cresterii cheltuielilor publice, prin contractari directe de catre statul-patron, prin intermediul realizarii de lucrari sau investitii publice. In ciuda argumentarilor lui Friedman, programele si guvernele socialdemocratice continua sa fie de partea politicilor active de creare de locuri de munca in special in tarile cu rate mari ale somajului.