Acest lucru a fost inteles de economisti de mult timp si Keynes, intre multi altii, l-a avut in minte cand si-a elaborat modelele sale. Dar pana acum cativa ani nu se elaborase nici o teorie asupra formei in care se creaza asteptarile. Keynes a considerat ca asteptarile erau un factor exogen, ca se realizau prin intermeiul unor mecanisme ce nu aveau nimic de-a face cu functionarea sistemului economic. Keynesistii care au elaborat mari modele macroeconomice in anii saizeci s-au vazut obligati sa mai adauge ceva: s-au gandit ca agentii economici utilizau datele economice din ultimii ani pentru a prezice situatia celor urmatori.

Focusul cel mai obisnuit era cel al asteptarilor adaptabile. Se presupunea ca agentii ponderau ratele inflatiei din ultimii ani pentru a le estima pe cele ale urmatorilor; celei din ultimul an i se dadea o pondere mare si celor din anii anteriori mai mica. Era un scop care putea fi usor exprimat in forma matematica si incorporat in modelele macroeconomice in uz. 

In cel mai usor caz, se presupunea ca agentii asteptau ca inflatia perioadei urmatoare sa fie egala cu cea a ultimelor date cunoscute. In termeni matematici aceasta inseamna atribuirea inflatiei din ultimul an o pondere 1 si celei din anii anteriori o pondere 0. Daca agentii asteapta ca inflatia din fiecare an sa fie egala cu cea din anul anterior, inflatia asteptata va fi intotdeauna inferioara celei reale. Erorile vor prezenta o curba sistematica: vor fi negative si crescatoare.   

In realitate lumea stie ca exista anumite evenimente ce provoaca cresterea inflatiei; daca pretul petrolului creste brusc pe pietele internationale, sau daca guvernul creste cantitatea de bani in circulatie si scade nivelurile dobanzilor, agentii economici se vor gandi ca drept consecinta a acestui lucru va fi o crestere a preturilor. Dar modelul asteptarilor adaptabile nu-l considera realitate; in ignorarea acestui tip de eveniment se presupune ca atunci cand inflatia creste, lumea este mereu surprinsa. La mijlocul anilor saptezeci s-a inceput utilzarea unui nou focus, cel al asteptarilor rationale, propus de curentul de gandire numit Noua Economie Clasica. Suportul bazic al acestei economii este ca lumea invata din propriile greseli. Daca erorile prezinta o curba sistematica, agentii sunt capabili sa o corecteze pentru a face previziuni mai exacte. Previziunile pot fi si ele eronate, dar aceste erori nu vor fi sistematice, ci aleatorii. Rationalitatea asteptarilor este interpretata cate o data in forma gresita, ca o pretentie cum ca previziunile agentilor sunt intotdeauna nimerite; este o interpretare gresita; daca asteptarile agentilor sunt rationale, vor continua sa comita erori, dar diferite in fiecare ocazie. 

Cum se elaboreaza asteptarile? In teorie se poate presupune ca agentii utilizeaza modelele economice mai avansate pentru a realiza calcule. In realitate singurii care realizeaza aceste calcule sunt expertii, care apoi isi fac publice analizele prin intermediul ziarelor si televiziunilor. 

Aplicarea supozitiei asteptarilor rationale pentru analiza politicilor economice are consecinte distrugatoare. Amintiti-va ca atunci cand am studiat ecuatia cantitativa, in tema anterioara, s-a afirmat ca cresterea cantitatii de bani in circulatie ar provoca cresteri atat la nivel de preturi, cat si la nivel de cantitati produse in realitate. Modelul asteptarilor rationale conduce la neluarea in considerare a acestui ultim efect: anuntul din partea guvernului, a cresterii cantitatii de bani, va provoca asteptari de o inflatie mai mare pentru anul urmator. Agentii isi vor fixa cererile salariale si preturile produselor lor in functie de aceste asteptari si astfel tot efectul politicii monetare va fi transferat spre o imediata crestere a preturilor fara a afecta in nici un fel productia reala.