Politica
fiscala
Inflatie
si deflatie
Finantarea deficitului
Impozite
Emisiunea de bani
Datoria publica
Efectul de plasament |
Folosirea
continua a retetelor fiscale keynesiene a provocat cu trecerea timpului
cresterea rolului statului in economiile occidentale, cu pierderea pozitiilor
relative ale intreprinderilor private. De altfel, politica fiscala a rezultat
neeficace in fata peculiaritatilor crizei anilor 70, existenta somajului si
inflatiei.
Keynes
considera ca instabilitatea cererii agregate era cauza problemelor de diferite
tipuri si considera politica fiscala ca un instrument universal capabil de a le
rezolva. Inflatia ar fi astfel consecinta unui exces al cererii ce ar rezulta
retinand prin intermediul impozitelor o parte din veniturile familiilor. Dar
preocuparea principala in anii 30 nu era inflatia, ci deflatia si somajul. Aici
a pus Keynes accentul, recomandand cresterea cheltuielilor publice, chiar daca
pe lucruri inutile.
|
 ACESTEA
AU FOST CUVINTELE SALE
Daca
Ministerul de Finante umple cu bilete de banca o infinitate de sticle vechi,
ingropandu-le apoi la adancimi convenabile in mine abandonate, pe care apoi
le-ar umple cu gunoi pana la suprafata, lasand ca intreprinderea privata,
guvernata de sanatoasele principii laissez faire, sa excaveze din nou minele
si sa scoata bancnotele..., este posibil ca astfel somajul sa ia sfarsit si
datorita repercursiunilor sale, venitul real al comunitatii sa fie mult mai
mare decat este de fapt. Fara indoiala, ar fi mult mai convenabil de
construit case si de facut lucrari in acelasi sens, dar daca acestea din
urma se poticnesc in dificultati practice, metoda anterioara va fi
intotdeauna mai buna decat sa nu se faca nimic.
(J.M.
Keynes, Teoria generala a mainii de lucru, a dobanzii si a banilor, 1936) |
Exista
trei forme de a finanta cresterea cheltuielilor publice:
Prin
intermediul impozitelor. Bineinteles, chiar daca impozitele acopera in
intregime cresterea cheltuielilor, se va continua perceperea unui anumit efect
expansiv drept consecinta contractiei
economiilor agregate, dar acest efect ar rezulta ineficient si ar apare
puternice distorsiuni in consum si in Inclinatia Marginala spre Consum. Cel mai
mare efect expansiv se obtine prin intermediul deficitului fiscal, adica marind
diferenta dintre cheltuielile si veniturile publice. In acest sens va rezulta de
asemeni expansiva reducere a impozitelor.
Prin
intermediul emisiunilor de moneda. Cantitatea si valoarea bancnotelor
emise este stabilita de stat. Consecintele acestei metode vor fi analizate in
detaliu in urmatoarele teme, mentionam aici numai ideea generala conform careia
emiterea necontrolata de moneda poate provoca inflatie, astazi limitandu-se
legal capacitatea guvernelor de a emite moneda, lasand aceasta functie in
mainile bancilor centrale.
DEFICITUL
SI DATORIA PUBLICA ACUMULATE
(1991. In % asupra PNB sau PIB) |
|
Tari
OCDE
|
Datoria
Publica |
Deficitul
Public |
|
Germania
Federala
|
47,0 |
-4,0 |
|
Australia
|
7,2 |
2,2 |
|
Austria
|
54,0 |
-2,1 |
|
Belgia
|
129,3 |
-5,9 |
|
Canada
|
73,0 |
-4,0 |
|
Danemarca
|
55,8 |
-1,6 |
|
Spania
|
43,0 |
-2,4 |
|
SUA
|
54,8 |
-2,0 |
|
Finlanda
|
13,0 |
0,3 |
|
Franta
|
46,5 |
-1,2 |
|
Grecia
|
86,5 |
-16,7 |
|
Tarile
de Jos
|
84,6 |
-4,5 |
|
Irlanda
|
113,1 |
-2,3 |
|
Italia
|
101,1 |
-9,5 |
|
Japonia
|
61,3 |
3,3 |
|
Norvegia
|
39,5 |
4,2 |
|
Regatul
Unit
|
34,2 |
-0,2 |
|
Suedia
|
40,9 |
2,8 |
Prin
intermediul datoriei publice. Ar fi incorect sa gandim ca acoperirea
cheltuielilor prin intermediul datoriei publice implica ca generatia actuala sa
profite pe seama generatiei viitoare, care va trebui sa amortizeze datoria. De
aceea intotdeauna este posibila amortizarea datoriei prin noi emisiuni, cum de
altfel se obisnuieste sa se si faca. Transferul venitului se realizeaza prin
plata dobanzilor, de la cei care beneficiaza la proprietarii titlurilor si de
aceea se realizeaza in aceeasi generatie. Efectul
va fi doar distributiv, in timp ce responsabilitatea datoriei proportional cu
cheltuielile statului se mentine in anumite limite.
Finantarea
deficitului public prin datoria publica are alta consecinta nedorita: crowding
out sau efectul de plasament. Plasarea titlurilor datoriei publice
pe pietele financiare duce la cresterea cererilor pe baza fondurilor
disponibile. In competitia cu intreprinderea privata pentru dobandirea
mijloacelor de finantare, statul provoaca cresteri ale dobanzilor si scade
astfel investitia privata. Aceasta presupune in practica modificarea sau
substituirea initiativei private cu cea publica. Mentinerea politicilor fiscale
expansive in tarile occidentale de-a lungul a mari perioade de timp incepand de
la al doilea razboi mondial a facut sa creasca rolul relativ al interventiei
economice a statului in comparatie cu cel al initiativei private pana la un
punct in care unii autori considerau ca se punea in discutie modelul economic.
Finalul
definitiv in considerarea modelului keynesian si al politicii fiscale ca remediu
al tuturor rautatilor economice s-a produs in anii 70 la cresterea grava si
simultana a ratelor somajului si inflatiei. Aceasta situatie a rezultat a fi
inexplicabila incepand cu simplele scheme keynesiene si nu putea fi rezolvata
exclusiv prin intermediul instrumentelor fiscale.