Economia de Piata

Multiplicatorul cheltuielilor publice

Venitul de echilibru
Productia cand nu exista somaj
Echuilibru cu somaj 0
Depresiunea stabila
Politica fiscala
Multiplicatorul fiscal
Multiplicatorul lui Haavelmo

Continuand cu studiul modelului si propunerile keynesiene, vom analiza acum efectul consumului public, al cheltuielilor si veniturilor statului asupra cererii agregate. 

Nu exista nici un mecanism automat prin care venitul de echilibru sa coincida cu productia in caz de somaj 0. Venitul de echilibru- cu alte cuvinte, valoarea bunurilor si serviciilor produse de sistem- este determinata de cererea agregata. Daca aceasta ar fi formata exclusiv din consumul privat si investitiile intreprinzatorilor, ar fi prea intamplator sa coincida productia reala si productia in conditiile in care somajul este 0; dorintele de economisire ale familiilor si asteptarile intreprinzatorilor nu au de ce sa se intalneasca in aceleasi proportii si cantitati ca cele cerute. Mai mult, daca coincid in vreun moment, rezultatul ar fi foarte instabil acum ca asteptarile intreprinzatorilor se schimba continuu, ciclic. 

100e.jpg (33134 bytes)
 Podurile si alte lucrari publice, spitalele sau tunurile, sunt cheltuieli ale statului care fac de asemenea parte din cererea agregata.

Economistii neoclasici considerau ca sistemul economic inclina in mod natural spre echilibrul cu somaj 0. Contrar acestor previziuni, Marea Recesiune din anii treizeci a scos in evidenta ca era posibila o situatie stabila de depresiune si ca somajul putea continua o lunga perioada de timp. 

Dar pesimismul analizei keynesiene a venit acompaniat de reteta pentru corectarea acestor situatii: politica fiscala a guvernului- manipularea impozitelor si cheltuielilor sectorului public- ar putea reconditiona cererea agregata pana la un anumit nivel care sa permita o productie sustinuta in conditiile in care somajul este nul. 

Cheltuielile guvernului sunt formate din achizitionarile de bunuri si servicii si din transferuri: pensiile de invaliditate si batranete, ajutoarele de somaj si subventiile pentru intreprinderi, intre altele. In general, cheltuielile statului presupun o crestere a cererii agregate. Determinarea marimii acestor cheltuieli este o decizie politica exogena, adica independenta de venit; de aceea o putem considera, la fel cum am facut cu investitiile din tema anterioara, ca o cantitate fixa. Dar de aceasta data daca: acum marimea poate fiEl consumo público y la demanda agregada ajustata pentru ca productia reala sa coincida cu productia in caz de somaj 0. 

Incidenta cheltuielilor guvernului asupra venitului real primeste de asemenea efectul multiplicator. Aceleasi argumente pe care le-am studiat in paragraful anterior pentru a intelege efectul multiplicator al deciziilor de investitii servesc de asemeni acum pentru a explica ca o crestere a cheltuielilor guvernului cu o suta de unitati poate provoca o crestere a venitului de 500 de unitati. 

Dar nu trebuie uitat ca exista de asemeni venituri publice. Impozitele, in retinerea banilor din veniturile familiilor, deplaseaza cererea agregata in sens descrescator. Urmatoarea diminuare a venitului real se va observa, fiind realizata prin efectul multiplicator. In ciuda tuturor, efectul conjugat al unei cresteri egale a cheltuielilor publice si a impozitelor va fi benefic. Acest efect este cel numit "multiplicatorul lui Haavelmo". Explicatia este ca impozitele nu reduc numai consumul, ci si economiile. Daca tot ceea ce retine guvernul sub forma impozitelor este cheltuit, efectul asupra cerereii agregate va fi ascendent, cantitatea economisita din sistem se va diminua si venitul real va creste. 

Trebuie tinut cont totusi, ca efectul impozitelor poate fi mult mai complex. Daca impozitele sunt proportionale sau progresive, vor provoca variatii ale pantei functiei cererii agregate si drept consecinta va fi afectata si inclinatia marginala spre consum si efectul multiplicator.